sâmbătă, 14 mai 2011

Astăzi nu e ca ieri. Dar mâine?

Un pumn de cuvinte cărora nu am avut curajul să le dau viață la timpul lor. (14.05.2011)

Neînțeles. Iluzoriu.

Avioane scăpate printre degete.

Ca un slide dat pe fast-forward îmi trec prin minte atâtea secvențe din istoria mea, când fără să vreau, mă împiedicam de cuvinte rostite atât de frumos, numai să cad într-un pumn de clipe de poveste, numite generic "iubire"... cuvântul nu s-a schimbat, dar trăirea parcă a căpătat o paloare de neimaginat.

Ieri

Stăteam pe bănci în parc, număram clipele până să îl întâlnesc, fugeam pe străzi să ajung la timp, purtam cele mai frumoase haine, îmi lua jumătate de oră să îmi fac părul și adesea furam arome de parfum din dulapul mamei. El nu știa nici atunci, dar eu simțeam că merită să scot prințesa din mine pentru el. Nu știam să înjur pentru urechile lui și gândurile rostite erau din cele mai interesante și cât mai șlefuite. Atingerea a doua palme era subiect de jurnal pentru săptămâni întregi și privirile aruncate răzleț erau destul cât să-mi creeze insomnii și să dea naștere la ore de contemplare în nenant. Eram tineri, nu știam ce vrem, dar mereu ajungeam să ne bucurăm de lucruri atât de mici precum plimbări de mână, sărutări furate și priviri înțelese numai de mințile noastre nevinovate.

Astăzi

Am crescut și împărțim bani și un raft de frigider, o sticlă de Cola și un pachet de țigări. Mă trezesc dimineața și n-am nici cea mai mică urmă de vinovăție sau rușine dacă îmi permit să umblu în boxeri prin casă, să-mi scot voluptățile inestetice la vedere că nu contează. Nici pentru el, nici pentru mine. Mâncăm în pijamale, aruncați în fotolii și pierduți în "miracolul televizorului". Ne plimbăm cu mașina în haine de casă. Pot să uit să mă epilez că mă știe și așa și nu pare să îl deranjeze. Părul mi se așează de la sine când ies din duș - nu cum aș fi vrut eu, dar dacă pentru el nu contează... Vorbim prostii - atât de multe idei rostite și parcă nu construiesc nimic. Ne contrazicem cu orele pe subiecte legate de gelozie, discriminare și politica. Eu nu știu politică, dar ma agăț de orice controversă, doar să simt că există o direcție în lucrurile pe care ni le spunem. Înjurăm cot la cot și câteodată unul pe altul. Mă strânge de mână să nu mă pierd prin magazine sau să mă tragă din fața mașinilor. Ne ținem în brațe. Eu caut să mă ascund de lume, dar am crescut și nu mai încap în două palme de copil... Nici el nu mai e copil. Mă mulțumesc cu căldura pieptului lui. Adormim în fiecare seară aruncați într-un pat, el cu mâna sub capul meu, eu cu piciorul încălecând picioarele lui. Dimineață ne trezim spate în spate. În fiecare dimineață. Vreau să îl pictez, dar e în fiecare zi la fel. Nu avem nici o poveste, nu visăm împreună, nu sunt culori în clipele noastre. Știm amândoi ce vrem. În linii mari, nu e același lucru. Fiecare răsărit și apus ne găsesc împreună, dar noi avem jaluzelele trase. Orice lucru mic e dispensabil, iar cuvântul entuziasm e mult prea mult spus. Încerc să storc esența din tot timpul petrecut împreună, dar rămân la fel de obișnuită.

Mâine?

Vârsta, contextul sau experiența dau cu piciorul acelui sentiment de "Can't eat, can't sleep, find it hard to breathe"? Singura mea întrebare este dacă umblu după cai verzi pe pereți sau prind avioane? Cred că mai mult decât orice, îmi e frică să admit că probabil așa stau lucrurile. La un moment dat ți se întoarce de la atâta romantism și visare și ești silit să pui picioarele pe pământ și să judeci cu stomacul înfometat și nu cu sufletul îmbătat în contemplare. Așa e?

Cu toate astea, iau fiecare moment de aripi înălțate și fiecare clipă de imponderabilitate datorată sentimentelor și le păstrez în al meu borcan cu zâmbete, să le scot ca povești pentru cine va avea urechi să audă.

Am pus capac!

vineri, 11 martie 2011

Inchisoare

Lacate. Catuse. Sufocare.

Cand ti se umfla plamanii si iti arde pieptul. Presiune in creier. Venele zvacnesc in viteza sangelui. Palpairi bolnave in tample. Ochi injectati. Priviri violente aruncate catre albul peretilor. Buzele freamata. Dintii se inclesteaza.


Camera e plina. Creiere de toate culorile se invart fara directie, cautand subiect de discutie. Orice ocazie de exprimare libera e de apreciat. Cele mai jalnice ganduri, in lipsa lor de consistenta, capata o importanta de o greutate imaginata si ca un comerciant naiv, simti ca trebuie sa le plasezi in vitrina din fata. Cu o siguranta nefondata, te mandresti cu cel mai inutil produs aflat la reduceri substantiale. Stii ca interesul se trezeste ca un madular matinal cand scoti pe gura cele mai stupide informatii, cele mai inutile noutati sau cele mai vehiculate barfe.


Buzele se desprind si muscand fiecare silaba, inventezi un zambet pe jumatate sigur, pe jumatate cautand interesul si aprobarea audientei tale. Cu fiecare cuvant din jalnica ta conversatie, obsevi ca pupilele se dilata, buzele se lungesc incropand un zambet fara sens si minti incatusate graviteaza in hipnoza catre vocea ta. Ca niste bureti secatuiti, sorb fiecare cuvant si fiecare gest cuprinsi de necunoastere si cu aceeasi lipsa de intelegere. Asculta, adopta si ingroasa cu fiecare minut gratiile ce le limiteaza mintile. Esti un erou! Dictia, siguranta si zambetul charismatic te-au transformat in nucleul mintilor incatusate.


Curiozitatea si scepticismul ma apropie de ghemul de priviri cuprinse in admiratie fata de vorbele grele ale aberantului. Ma sufoca grimasele de afirmare ale gainilor ce se hranesc cu vorbe fara inteles pentru mintile lor. Ma inec cu sunete de uimire pozitiva si palme pe umar in semn de aprobare. Ma izbesc cu fruntea de un zid de ignoranta ce ingradeste armata de ganduri lipsite de continut. Ma sperie numarul lor si usurinta prin care se lasa incatusati in vorbe goale, in fraze fara sens si cad in nestire in mentalitatea gloatei.


Cu pasi nesiguri, dar cu gandurile grele incerc sa strecor in conversatie un semn de intrebare, o alta perspectiva, o idee diferita. Nici nu termin sa musc din ultimul cuvant si o armata de sprancene se ridica in dezaprob si grimase care mai de care mai botite ma ameninta suspect. Cum mi-am permis sa zgudui echilibrul in care pluteau aceste minti inchise? De ce as tulbura eu ignoranta in care se scalda toate aceste creiere?


Inchisoare e pentru ei mintea ce nu le permite sa duca mai departe limita imaginatiei si a perceptiilor. Desi ma amagesc sa cred ca ei pierd in acest joc si libertatea e a mea, iar limitele gandurilor sunt inca instabile, ma paste un gand bizar. Sa fiu eu cea norocoasa? Este, oare, o virtute sa poti privi peste aparente si sa te indoiesti in continuu de paradigme intr-o cautare fara destinatie? Cu ce folos acest avantaj cand societatea refuza sa-l foloseasca? Ma simt de parca eu sunt cea care da sens gratiilor, iar inchisoarea este pedeapsa meritata pentru o gandire prea deschisa pentru gusturile unei societati chisate.


Pastrez gustul unui gand inovator si a unei idei din afara cutiei si le indes alaturi de celelalte placeri efemere in al meu Borcan cu zambete.


Am pus capac!

vineri, 10 septembrie 2010

B-Duba

Pegas.
Rotile care pasesc acolo unde doar imaginatia poate.

- Cati daramati intra intr-o masina?
- Cati vor. E loc pentru oricine in B-Duba.

Suna frenetic telefonul. Imi doresc sa-l insfac si sa-l arunc prin crapatura geamului, dar vad Buzduganul cum zambeste speriat de instinctul meu distrugator si-mi linisteste gestul cu o privire pisiceasca aruncata prin lentilele aburite. Imi sta cu cracii spanzurati de parbriz, in dreapta tine tigara, iar cu stanga isi lipeste rochita peste bulanele voluptoase. In goana entuziasta, vantul siret se strecoara prin crapatura geamului si-i invadeaza volanele, facand sa iasa la iveala o placere vizuala rara. Imi stie toanele cand strang barbateste schimbatorul si ma aplec plictisita peste volanul prafuit. Se indoaie spre mine, zambeste usor tamp si scoate un chitcait scurt si ascutit; cand dau sa ma lipesc de ea, degetul ei se arunca peste butoanele radioului cauzand o catastrofa fonica.

Ma las pe spate, ma inghite scaunul, lasand la suprafata doar o mana agatata pe schimbator si un zambet cu numeroase semnificatii. Dreptul, lenesul, se intinde ca o pantera pana la podea si-mi afunda faptura si mai rau in scaunul obosit de timp. Viteza subita ridica Buzduganul de la locul ei si ii salta talpile, distrugandu-i pentru scurt timp echilibrul. Cu degetele fine si-un gest latent isi pozitioneaza corect ochelarii si zambeste larg, lasand o suvita ravasita sa ii cada aleatoriu pe piept.

Privirea-mi scapa in oglinzile laterale. In urma noastra, cerurile ard violet si cladiri intregi pier sub flacarile mistuitoare ale timpului. Amurgul se lasa in pasi repezi si nu vreau sa-mi cunoasca latura ciufuta. Sagetez Buzduganul cu o privire intrebatoare si primesc instant confirmarea sa ma ancorez in lupta cu asflatul fierbinte. B-Duba huruie greoi in semn de oboseala, dar sub rotile frenetice, inghite tone de beton cu ale lui dungi intrerupte.

Acul cade lenes spre limita galbena, iar stergatoarele stau lesinate pe parbriz, legate strans cu o bucata de leucoplast... schimbatorul se uita piezis spre viteza a 5-a... ar vrea sa o aiba aproape, sa ii arate putin din fermitatea lui.

Cu parul razvratit si degetele inclestate pe volan, las talpile sa mi se afunde in podeaua masinii si intr-o secunda, se zguduie B-Duba din toate balamalele si piulitele, in timp ce ma aventurez sa ma bat cu sina de tramavai. Castig fara efort, dar in urma mea, 2 lovituri in tabla, un tipat ascutit si un pumn de rasete imi amintesc de pasageri.

In scurt timp, rotile mi se opresc aproape de Casa del Gavril. Din spate, de sub cochilia metalica, se aud voci si interogatii, multe cuvinte nascute din siguranta ca tot calvarul s-a terminat si e momentul magic cand lumina diminetii reintalneste privirile lor confuze. Deschid dintr-un gest portierele din spate.

Un moment de liniste. Apoi:

- Cine ti-a dat carnet?
- Vrei sa ne omori?
- Ai pe dracu in tine, nu e de gluma..
- Mai vrem o tura!
B-Duba nu intra toata in borcanul meu cu zambete. Nici n-as vrea! Ce bucurie imi aduc 3 tone de metal si 4 cauciucuri? In schimb, tot ce se petrece in B-Duba e bun de tinut in pumni, lasat cu grija in borcan si strans repede, sa nu se piarda.

marți, 23 februarie 2010

Altceva

Inedit.
Entuziasm.
Viitor.

De cand ma stiu, mi-au placut sarea si piperul presarate cu moderatie peste fiecare zi din existenta mea. Chiar si astazi simt gustul de viata asezonat cu provocare si aventura in fiecare dimineata cu soare, chiar si in dupa-amiezile ploioase in care nu indraznesti sa crapi geamul, nici macar pentru senzatia de prospetime a picaturilor racoroase.

De ceva vreme, am gasit reteta potrivita pentru zile cu zambet, generatoare de materie prima pentru borcanul cu zambete. Desi stiu cu ce se mananca si cum se serveste, in fiecare zi incerc tot altceva nou: un ingredient inedit, un foc mai puternic sau chiar un context inovativ de a savura gustul entuziasmului. Bun, bun, simt ca deja imi lasa gura apa, asa ca ma pun pe bucatarit.

Ingrediente:
1 student cu potential;
0 directii in viata;
1 dorinta mare de a schimba realitatea;
5 experiente de echipe;
20 de prieteni (cu aproximatie... cam cat incape intr-un pumn);
11 conferinte locale si nationale;
1 experienta de leadership;
1 echipa de 20;
1 buget de 150.000 RON;
500 studenti din Romania impactati;
400 de vizitatori pe contul de Facebook;
1000 de fiori fiorosi in stomac.

Momentan, ma rezum la atat. Acum, in miez de noapte, ma rezum doar la un aperitiv, sa-mi potoleasca pofta de nou. Asadar, fara prea multe rigori sau restrictii, punem sufletul la munca si inovatia in priza si ne punem pe gatit. Specialitatea zilei: AIESECer get-beget!
Se ia 1 student cu potential, dupa preferinte: cu directii in viata sau nu. Eu astazi am la dispozitie un pierde-vara fara directii in viata, dar cu o dorinta mocnind de a face o schimbare. Se stresseaza maxim in perioada de proba si interviuri, i se freaca mintea cu formulare de aplicare si fise de alocare. Momentan, avem compozitia pentru blat. Acum e important sa lasam sa creasca, asa ca punem vreo 2-3 conferinte si lasam la frigider, sa reactioneze la rece.
Urmeaza apoi primul strat de experiente si provocari. Se amesteca 8 conferinte, 5 experiente de echipa si un pumn de prieteni buni. Proportiile pot varia, in functie de preferinte. Mie imi plac oportunitatile mai picante, asa ca nu ma indur de borcanul cu nou si torn din plin, fara sa dau pe margini. Atentie! Fara prieteni, experienta nu e experienta si se taie. Deja in aer plutesc arome ale unor vise mari, ale unor momente de "wow" si un iz delicat de "mai vreau!".
Fara sa zabovim, punem la un loc 1 echipa de 20; 1 buget de 150.000 RON; 500 de studenti romani impactati si vreo 400 de vizitatori pe contul de Facebook. Se da la foc mic si se amesteca usor. In timp, cand incepe sa forfoteasca si sa scoata fum, se invarte mai alert si focul ia proportii gigantice. Compozitia e finala cand se omogenizeaza toate ingredientele si nu-ti mai amintesti de la ce ai pornit. Pentru a verifica daca intr-adevar compozitia este cea potrivita, mereu iau cate o gura mica din ce am gatit si daca simt gustul succesului, atunci proportiile sunt bune, iar capodopera culinara incepe sa promita multe.

Intre timp, compozitia de blat s-a copt si a capatat noi perspective, o doza de internationalism, asteptari mai mari si planuri concrete de a satisface orice mofturos. Dupa ce punem si celelalte compozitii impreuna, primul strat si apoi cel de-al doilea, incepe ca tot acest produs culinar sa prinda forma si aproape ca uiti de la ce ai pornit. Cu toate acestea, nimic nu se compara cu acest mix de oportunitati si experiente. Nimic nu poate egala savoarea fiecarei particica de nou, iar sarea si piperul sunt in proportii potrivite presarate in fiecare felie.
Sa nu uit! Astazi elementul inovativ in aceasta reteta sta in cei 1000 de fiori fiorosi. Peste tot ce am bucatarit pana acum, presaram fiorii fiorosi cu masura, fiecare atent ales din ganduri de ieri si azi. Ma uit la ieri; nu il recunosc pe azi. Acum catva timp eram o mana de ingrediente fara nici o conexiune. Acum stiu care gust e mai delicios si cum sa savurez fiecare aroma si fiecare varf de oportunitate. Un fior fioros ma trece, gandind retoric "ce eram si ce-am ajuns".
Acestea fiind spuse, va invit sa experiementati aceasta reteta si veti simti pe varful limbii ca s-a meritat din plin. Fara prea mult uz de cuvinte, alege-ti singur gustul zilei de maine!
Atat cat narile mele avide dupa delicii au rapit miresme ale oportunitatilor si sanselor din jur, pe toate le-am strans in pumni si le-am asezat cu grija in borcanul cu zambete.

miercuri, 10 februarie 2010

Multumire

Liniste in ganduri.
Fiori fiorosi in talpi.
Spirit cald.

In mersul gandurilor imi repet in tacere acest cuvant -"multumire" -, incat a ajuns sa-si piarda intelesul. Daca ar fi sa asociez multumirea cu replica "Multumesc!", raman usor contrariata de cat de usor se pierde greutatea unui cuvant folosit inconstient.

- Multumesc ca mi-ai luat covrigi! (Nu simt multumire ca am facut un drum in plus sau ca ti-am facut un serviciu. Puteai sa ma trimiti si dupa cuie ca tot ma duceam.)

- Multumesc ca ma lasi sa stau jos; sunt ostenit! (Ar fi inuman sa imi odihnesc eu creatura cu forme de popica la vazul siluetei tale in deriva, sub senzatia de oboseala! Nu se cheama multumire. E doar empatie caracteristica.)

- Multumesc! - Cu placere! (Replici. Uz - maxim! Sens - zero! Rezultat - care rezultat? Inertie verbala. Obisnuinta. Rutina. Politete - nu gasesc nici un gest de politete in automatisme.)
.
Cu mintea usor frustrata de un adevar incontestabil, incerc sa inteleg unde s-a pierdut insemnatatea lui "Multumesc!" si ce intelegem acum prin multumire. Prea tarziu sa pun rotitele creierului meu inghesuit sa scape de rugina si sa se invarta o data pentru a da nastere unei explicatii cu baza logica si veridica. Asa ca las deoparte orice frustrare fata de masacrele lingvistice generate de-a lungul vremii si scot din borcanul cu zambete cateva fire de multumire.
.
Unul dintre ele, proaspat de altfel, a luat nastere in seara aceasta cand mi-am trantit creatura obosita in fata laptopului. Am aruncat ostentativ adidasii obositi in celalalt capat de camera, am dat 3 click-uri si un "space", mi-am afundat fiinta in fotoliu si dupa alte 2 click-uri, mi-a aparut in fata ochilor motivul de multumire.
O cheama... Sa-i spunem Ghetus... O copila cuminte care pare ca s-a jucat cu obuze cand era mai copila. Pe cat e de timorata, pe atat de vioaie, in stangacia ei. Vorbe soptite. Tremur. Zambete scurte. Vise mai mari ca ea. Acum ceva vreme i-am facut vant! Am dus-o pe o culme inalta, i-am aratat entuziasmul, i-am promis aripi in schimbul unei atitudini increzatoare, cu privirea in ceruri. Ea mi-a aratat un zambet intr-un colt de buza si apoi privirea i s-a infipt in pamant, incercand parca sa foreze un hau in care sa se ascunda, rusinata de stangacia de novice cu care isi construieste visul. N-am mai stat pe ganduri! Am strans-o in palme si am aruncat-o in ceea ce urmeaza sa fie experienta vietii ei! Astazi mi-a zambit cu toata gura, ba chiar cu ambii ochi. Mi-a povestit cum a invatat sa-si creasca aripi si sa infrunte fiecare cer cu privirea inspre nelimitat. Totul a inceput cu un pumn de vorbe, un zambet sugubat si o palma pe umar.
.
Niciun "Multumesc!". Doar zambet! Destul cat sa inteleg ce inseamna multumire.
.
Multumire - atunci cand pictezi zambete pentru un borcan care nu e al tau.
.
Este loc destul pentru fire de multumire in borcanul cu zambete.

marți, 2 februarie 2010

Amintire

Varsta!

Sa ai 1000 de ani si tot mai vrei sa vezi ce spune ziua de maine! Suntem toti ingineri constructori, unii cu diploma, altii doar la negru. Avem cu totii o salopeta prafuita, unii mai rufoasa, altii mai noua. In fiecare buzunar cate un spaclu, un pumn de cuie, un ciocan, o mistrie si o dalta. Dar constructiile noastre? Amintiri! Punem caramizi peste caramizi si batem cuie in intamplarile de astazi si maine, cladim turnuri de istorie si poduri spre zilele de ieri.
.
Amintire cu amintire, le fac bot si le inghesui in borcanul cu zambete.
.
Niciodata nu sunt prea tanara sau prea viteaza sa iau o lopata si un picamer si sa dezgrop tot ce am construit in zilele mele cu soare. Ma fura gandul undeva intr-o vreme de mult apusa. Un pumn de cuvinte, o aroma fina, o melodie fumata sau un slide incarcat ma scoate din papuci si-mi arunca spiritul intr-o zi de ieri, cand lancezeam pe iarba in soare; apoi imi zboara bulgari de zapada in par intr-un razboi al jocurilor de copii; ma impiedic si cad intr-o pereche de brate calde care ma strang si-mi frang pieptul in caldura si sentiment; ma topesc apoi si ma fac una cu pestii - inot spre cele mai adanci ape si ma avant inspre suprafata ca o sirena; imponderabilitate intr-un salt cu o detenta rusinoasa, dar care imi aduce reusita; gustul succesului si multe zambete cu dinti mari imi incanta privirea...
.
Ratacire in zilele de ieri. Eu tin cuiul si el bate ciocanul. Un "stiut" de al meu. Sa-i spunem... Principialul! Imi vorbeste despre principii si lectii de viata de parca ar rasfoi manualul despre cum sa traiesti. Simpatic, in stilul lui, imi construieste amintiri de parca ar fi fabrica. Fiecare zi merita povestita! Mi-ar lua o zi sa o memorez pe cea anterioara si as pierde aproape jumatate din viata si din timpul in care as putea sa invat cum sa-mi traiesc cealalta jumatate! Rascolind in borcanul cu zambete, gasesc botita prima zi cand l-am vazut. Era un terchea-berchea, aparent cuminte, dar evident, un proscris. Am stiut atunci ca vreau sa fiu ca el... un complex de bun cu rau si o aparenta care salveaza realitatea. Un alt zambet inghesuit in borcan e o scara prost luminata si usor racoroasa, un pet de bere, un pachet de tigari si multe aventuri ale unui nelegiut povestite printre fumuri. Mai putin prafuita, dar scrisa cu litere planse e o camera de 5, o sticla de vin, 5 ursi panda, un telefon distrus de perete, o noptiera daramata, o conserva de peste ascunsa, o usa incuiata si caldura in suflet. Chiar la suprafata, sta frumos impaturita o zi de tristete, ascunsa sub un zambet de mandrie. Astazi am aflat ca un principiu si o palma pe umar, o spranceana ridicata si o vorba data ca un sut in cap, o strangere in brate si o privire cu mandrie - toate, puse cap la cap, sunt o combinatie periculoasa de zambet cu sacrificiu. Tot ce am inghesuit in borcanul cu zambete si care aduc Principialul in primul rand, stau sub umbra unei reci indepartari. Am construit pana acum cu el. Eu tineam cuiul si el batea cu ciocanul! Acum, ma lasa sus si asteapta sa construiesc la randul meu. Dar ma uit inapoi si vad ca e departe unde am ajuns si ma intreb daca va sta in picioare tot ce construiesc de una singura. Si daca imi dau cu ciocanul peste deget?
.
Borcanul cu zambete sta sa crape sub toate cuiele batute de-a lungul vremii.

video

duminică, 31 ianuarie 2010

Liniste

Cand taci!

Nemiscat!

Nici o unda care sa genereze fosnet, scartaieli, pleoscaituri, pocnituri sau suierat.

Nici macar inertie care determina miscare cu gafaiala, sunet de pasi si incheieturi pocnind.

Dar mai presus, nici un val de aer, care, in incordare de corzi vocale, sa-mi violeze timpanul si apoi sa farame ciocanul peste nicovala si sa spulbere scarita.

De-ar fi sa am priviri sa spuna, fara sunet, ce se-aude in mine, as lasa de inteles: "Nu-mi place de tine cand din spatele acelui zambet linistit erupe un vulcan de zgomote care-mi crapa pielea fruntii si-mi despica craniul in doua, sa mi se bronzeze si creierul, pe langa circumvolutiuni, acolo unde soarele nu ajunge!". Imi lipsesc cuvintele in momente cheie, dar apoi apreciez lipsa lor cand vad ce calamitati genereaza exprimate in sunete.

Va prezint, pe aceasta cale, o cunostinta de-a mea, INCIZIA. Astazi ii spun asa; imi trezeste in minte marele crater pe care il face in timpanele mele cand desprinde buzele sa nasca cuvinte. Totusi, prefer sa ii ascund identitatea intr-o notiune delicata. E o creatura complexa. Pe cat e de firava, pe-atat de multa energie detine, astfel ca atunci cand stie ca are ceva de spus, se asigura ca se face ascultata, cu sau fara voia sau interesul interlocutorilor. E sinistru cum ascunde fiecare lips cu un ras copilaresc, dar ascutit, incercand sa devieze dezamagirea sau nemultumirea catre o senzatie de frica. Si acum, cand aud cutitele ascutite la polizor sau creta veche scrasnind pe tabla, imi revine in minte faptura ei cuminte ce ascunde in zona traheei o arma fatala...

Oare ce ascunde INCIZIA in borcanul ei cu zambete? Un megafon, un difuzor de 300W, un furnal, o locomotiva? Sau poate doar o folie de Tantum Verde sa ii garanteze reusita dezastrelor fonice... Fiecare cu borcanul lui!

In borcanul meu cu zambete ascund linistea!