Neînțeles. Iluzoriu.
Avioane scăpate printre degete.
Ca un slide dat pe fast-forward îmi trec prin minte atâtea secvențe din istoria mea, când fără să vreau, mă împiedicam de cuvinte rostite atât de frumos, numai să cad într-un pumn de clipe de poveste, numite generic "iubire"... cuvântul nu s-a schimbat, dar trăirea parcă a căpătat o paloare de neimaginat.
Ieri
Stăteam pe bănci în parc, număram clipele până să îl întâlnesc, fugeam pe străzi să ajung la timp, purtam cele mai frumoase haine, îmi lua jumătate de oră să îmi fac părul și adesea furam arome de parfum din dulapul mamei. El nu știa nici atunci, dar eu simțeam că merită să scot prințesa din mine pentru el. Nu știam să înjur pentru urechile lui și gândurile rostite erau din cele mai interesante și cât mai șlefuite. Atingerea a doua palme era subiect de jurnal pentru săptămâni întregi și privirile aruncate răzleț erau destul cât să-mi creeze insomnii și să dea naștere la ore de contemplare în nenant. Eram tineri, nu știam ce vrem, dar mereu ajungeam să ne bucurăm de lucruri atât de mici precum plimbări de mână, sărutări furate și priviri înțelese numai de mințile noastre nevinovate.
Astăzi
Am crescut și împărțim bani și un raft de frigider, o sticlă de Cola și un pachet de țigări. Mă trezesc dimineața și n-am nici cea mai mică urmă de vinovăție sau rușine dacă îmi permit să umblu în boxeri prin casă, să-mi scot voluptățile inestetice la vedere că nu contează. Nici pentru el, nici pentru mine. Mâncăm în pijamale, aruncați în fotolii și pierduți în "miracolul televizorului". Ne plimbăm cu mașina în haine de casă. Pot să uit să mă epilez că mă știe și așa și nu pare să îl deranjeze. Părul mi se așează de la sine când ies din duș - nu cum aș fi vrut eu, dar dacă pentru el nu contează... Vorbim prostii - atât de multe idei rostite și parcă nu construiesc nimic. Ne contrazicem cu orele pe subiecte legate de gelozie, discriminare și politica. Eu nu știu politică, dar ma agăț de orice controversă, doar să simt că există o direcție în lucrurile pe care ni le spunem. Înjurăm cot la cot și câteodată unul pe altul. Mă strânge de mână să nu mă pierd prin magazine sau să mă tragă din fața mașinilor. Ne ținem în brațe. Eu caut să mă ascund de lume, dar am crescut și nu mai încap în două palme de copil... Nici el nu mai e copil. Mă mulțumesc cu căldura pieptului lui. Adormim în fiecare seară aruncați într-un pat, el cu mâna sub capul meu, eu cu piciorul încălecând picioarele lui. Dimineață ne trezim spate în spate. În fiecare dimineață. Vreau să îl pictez, dar e în fiecare zi la fel. Nu avem nici o poveste, nu visăm împreună, nu sunt culori în clipele noastre. Știm amândoi ce vrem. În linii mari, nu e același lucru. Fiecare răsărit și apus ne găsesc împreună, dar noi avem jaluzelele trase. Orice lucru mic e dispensabil, iar cuvântul entuziasm e mult prea mult spus. Încerc să storc esența din tot timpul petrecut împreună, dar rămân la fel de obișnuită.
Mâine?
Vârsta, contextul sau experiența dau cu piciorul acelui sentiment de "Can't eat, can't sleep, find it hard to breathe"? Singura mea întrebare este dacă umblu după cai verzi pe pereți sau prind avioane? Cred că mai mult decât orice, îmi e frică să admit că probabil așa stau lucrurile. La un moment dat ți se întoarce de la atâta romantism și visare și ești silit să pui picioarele pe pământ și să judeci cu stomacul înfometat și nu cu sufletul îmbătat în contemplare. Așa e?
Cu toate astea, iau fiecare moment de aripi înălțate și fiecare clipă de imponderabilitate datorată sentimentelor și le păstrez în al meu borcan cu zâmbete, să le scot ca povești pentru cine va avea urechi să audă.
Am pus capac!
