miercuri, 10 februarie 2010

Multumire

Liniste in ganduri.
Fiori fiorosi in talpi.
Spirit cald.

In mersul gandurilor imi repet in tacere acest cuvant -"multumire" -, incat a ajuns sa-si piarda intelesul. Daca ar fi sa asociez multumirea cu replica "Multumesc!", raman usor contrariata de cat de usor se pierde greutatea unui cuvant folosit inconstient.

- Multumesc ca mi-ai luat covrigi! (Nu simt multumire ca am facut un drum in plus sau ca ti-am facut un serviciu. Puteai sa ma trimiti si dupa cuie ca tot ma duceam.)

- Multumesc ca ma lasi sa stau jos; sunt ostenit! (Ar fi inuman sa imi odihnesc eu creatura cu forme de popica la vazul siluetei tale in deriva, sub senzatia de oboseala! Nu se cheama multumire. E doar empatie caracteristica.)

- Multumesc! - Cu placere! (Replici. Uz - maxim! Sens - zero! Rezultat - care rezultat? Inertie verbala. Obisnuinta. Rutina. Politete - nu gasesc nici un gest de politete in automatisme.)
.
Cu mintea usor frustrata de un adevar incontestabil, incerc sa inteleg unde s-a pierdut insemnatatea lui "Multumesc!" si ce intelegem acum prin multumire. Prea tarziu sa pun rotitele creierului meu inghesuit sa scape de rugina si sa se invarta o data pentru a da nastere unei explicatii cu baza logica si veridica. Asa ca las deoparte orice frustrare fata de masacrele lingvistice generate de-a lungul vremii si scot din borcanul cu zambete cateva fire de multumire.
.
Unul dintre ele, proaspat de altfel, a luat nastere in seara aceasta cand mi-am trantit creatura obosita in fata laptopului. Am aruncat ostentativ adidasii obositi in celalalt capat de camera, am dat 3 click-uri si un "space", mi-am afundat fiinta in fotoliu si dupa alte 2 click-uri, mi-a aparut in fata ochilor motivul de multumire.
O cheama... Sa-i spunem Ghetus... O copila cuminte care pare ca s-a jucat cu obuze cand era mai copila. Pe cat e de timorata, pe atat de vioaie, in stangacia ei. Vorbe soptite. Tremur. Zambete scurte. Vise mai mari ca ea. Acum ceva vreme i-am facut vant! Am dus-o pe o culme inalta, i-am aratat entuziasmul, i-am promis aripi in schimbul unei atitudini increzatoare, cu privirea in ceruri. Ea mi-a aratat un zambet intr-un colt de buza si apoi privirea i s-a infipt in pamant, incercand parca sa foreze un hau in care sa se ascunda, rusinata de stangacia de novice cu care isi construieste visul. N-am mai stat pe ganduri! Am strans-o in palme si am aruncat-o in ceea ce urmeaza sa fie experienta vietii ei! Astazi mi-a zambit cu toata gura, ba chiar cu ambii ochi. Mi-a povestit cum a invatat sa-si creasca aripi si sa infrunte fiecare cer cu privirea inspre nelimitat. Totul a inceput cu un pumn de vorbe, un zambet sugubat si o palma pe umar.
.
Niciun "Multumesc!". Doar zambet! Destul cat sa inteleg ce inseamna multumire.
.
Multumire - atunci cand pictezi zambete pentru un borcan care nu e al tau.
.
Este loc destul pentru fire de multumire in borcanul cu zambete.

Un comentariu: